L-am sunat în prima zi din an pe prietenul meu Mihai Ion, „de la box”. E şeful Asociaţiei Judeţene, pentru cei care nu ştiu, şi e chiar omul potrivit la locul potrivit. (Credeţi-mă pe cuvânt, nu vreau să îl laud acum, dar aşa stau lucrurile). Ne urăm toate cele de Anul Nou, dar simt o undă de mâhnire în glasul lui. Îmi spune, până la urmă. „Ştii, nea Almadi… S-a dus…”. Am înlemnit la telefon. „Da, a murit chiar astăzi”.

Am scris despre Gheorghe Almadi cu trei săptămâni în urmă, în precedentul meu editorial. S-a implicat la Cupa Revoluţiei deşi trecuse deja borna celor 80 de ani şi, incredibil, venea la câteva zile după dubla amputare a picioarelor. Ca un bărbat adevărat, a sfidat prin atitudine orice încercare de compătimire. Ca un profesionist adevărat, şi-a făcut treaba de secretar al concursului, ca în atâtea alte zeci şi zeci de ocazii. Ca întotdeauna, a strâns mâinile celor din jur şi a plecat discret, spre spitalul din care „evadase” special pentru acest eveniment.

În vara lui 2009, a lansat cartea „Despre boxul şi boxerii timişoreni 1924-2007”, o istorie a pugilismului de pe aceste meleaguri întinsă pe trei sferturi de veac şi aproape 400 de pagini. Am participat la lansare şi am cumpărat un volum. În stilul său caracteristic – trebuia să-l cunoşti bine ca să deosebeşti gluma în ceea ce spune – mi-a scris o dedicaţie care atunci m-a frapat: „D-lui Forai, viitor arbitru de box, cu stimă”. Pe moment am luat-o ca o ironie duioasă, pe care n-ai cum să te superi. Participasem deja la câteva gale, ca şi crainic sportiv, dar de aici şi până la arbitru… Acum, îmi dau seama că nea Almadi nu m-a ironizat defel. Dimpotrivă. Deşi ştia că nu voi fi niciodată în această postură, în semn de simpatie, i-ar fi plăcut să mă vadă arbitru în sportul pe care l-a iubit mai mult ca pe propria-i sănătate. Era, în fapt, cel mai frumos compliment.

Gheorghe Almadi a primit carnetul de arbitru în 1954, a fost preşedinte al Comisiei Judeţene de box între 1982-1989 şi 1998-2001. Şi-a făcut mereu treaba, în ring sau alături, cu seriozitate şi infinită pasiune. Prima zi din noul an i-a fost, de fapt, ultima. Cu discreţia care l-a caracterizat, s-a retras definitiv, din viaţă şi din box, în acelaşi timp.

Nu ştiu dacă în cer se află un ring, dar ar fi bine să fie unul. Avându-i alături pe un Jack Dempsey, Joe Louis, sau pe invincibilul Rocky Marciano, nea Almadi nu se va plictisi până în veacul veacurilor.

Adio, Maestre! Dumnezeu să te odihnească în pace!